Manastirea Sireti - Noutati  Printati aceasta pagina    
 
    RO | EN | DE | RU    
 

Noutăţi

Părintele Dumitru Stăniloae: De ce este nevoie să pomenim episcopul și întreaga Biserică în Sfânta Liturghie?

publicat pe 04 decembrie 2016

Foto: Oana Nechifor

Ne rugăm întâi pentru pomenirea arhiereului, prin care ni se comunică harurile lui Hristos, venite de la Apostoli, şi care le are în comuniune cu toţi episcopii, deci cu toată Bi­serica. Prin aceasta se arată că vrem să rămânem în uni­tatea şi în dreapta credinţă a Bisericii apostolice. Nu ne pu­tem mântui decât în aceasta. Despărţirea de ea e una cu despărţirea de Hristos, de unitatea celor ce-L recunosc în adevărul Lui, aşa cum L-au cunoscut Apostolii. Nu numai arhiereul şi preotul se roagă pentru credincioşii păstoriţi, ci şi credincioşii pentru ei. Nu numai de la inimă curge sân­gele spre mădulare, ci şi invers. Aşa se menţine unitatea şi viaţa organismului.

Conştiinţei că Cel ce merge pentru amintire, spre răstig­nire, sau e răstignit şi, în această calitate, urcă sau Se află pe jertfelnicul de sus ca jertfă iubitoare pentru păcatele noastre, îi dă expresie preotul cerând, după pilda tâlharu­lui răstignit la dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în împărăţia Sa cea cerească, în care Se suie Hristos acum cu jertfa Sa. Aceleiaşi conştiinţe îi dă expresia poporul credincios întărind prin „Amin” convingerea că Hristos purtat de preot în mâini, prin chipul darurilor, e Împăratul ce intră pentru noi ca jertfă în împărăţia ceru­rilor, întemeind propriu-zis acea Împărăţie, dinainte de tim­puri prevăzută, pe seama noastră. Înainte de a lăuda pe Îm­păratul nevăzut, comunitatea liturgică, continuând Heruvicul, îi va cere mântuirea pentru toți cei din biserică şi mai ales pentru toți cei dragi, vii şi morţi, pentru cei prezenţi şi pentru cei absenţi îi va cere Celui ce va urca sau Se află cu jertfa Sa pe jertfelnicul de sus, pomenirea lor în Împără­ţia Lui, adică aşezarea lor lângă El. Aşa cum tâlharul de-a dreapta e sigur atât de iminenta intrării lui Hristos în Împă­răţia de sus, în care doar revine ca om, căci ca Dumnezeu o are din veci, cât şi de moartea Lui mântuitoare pentru toți, cerându-I să-l pomenească, să-l ducă şi pe el în acea împărăţie, prin pomenirea de către El: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (Lc 23, 42) - aşa sunt siguri şi cei din biserică atât de intrarea iminentă sau de aflarea împăratului Hristos, Cel nevăzut, de-a dreapta Tatălui în stare de jertfă pentru noi, cât şi de puterea Lui de a-i aduce la viața adevărată pe ei, care pot sfârşi în orice clipă, şi pe toți cei dragi ce cred în El, fie că sunt încă vii, fie că sunt adormiţi, dacă sunt pomeniţi de Împăratul preaînalt, pentru a-i ridica mai aproape de El.

Credincioşii, deşi au lepădat toată grija cea lumească, n-au lepădat răspunderea de a ajuta cu rugăciunea lor la mântuirea tuturor şi grija de mântuirea lor. Tocmai în aceas­ta se arată concentrarea întregii lor încrederi în Împăratul nevăzut, Care Se aduce neîncetat jertfă pentru toți. Ei îl lau­dă întâi prin aceste cereri, înainte de a-L lăuda prin con­ţinutul cântării.

Prin aceste pomeniri, conştiinţa sobornicitătii Bisericii îşi capătă în fiecare membru al ei o nouă întărire. Cei de pe pământ sunt orientaţi spre veşnicie, dar vor să-i aibă cu ei pe toți cei vii şi morţi; ei se simt legaţi şi de cei adormiţi şi ca având datoria de a cere pomenirea lor de către Hristos, împlinindu-şi prin aceasta partea lor de responsabilitate fată de ei. Dar nu se roagă numai pentru pomenirea celor adormiţi, ci pentru toți cei de față, pentru toți cei prezenţi şi absenţi. Toți trebuie să vrem şi trebuie să cerem să fim împreună în Împărăţia lui Hristos. Nu suntem exclusivişti. Aceasta ar arăta lipsa noastră de iubire, deci neîmplinirea condiţiei care se cere pentru a fi făcuţi părtaşi de Împărăţia iubirii veşnice. Toţi suntem responsabili unii pentru alţii. Jertfa permanentă a Iui Hristos, inaugurată pe Golgota, ne leagă pe toți, pentru că s-a adus pentru toți. Dacă Hristos nu Şi-a restrâns scopul jertfei Sale, nici noi nu trebuie să-l restrângem printr-un fel de egoism individual, sau de grup.

Ne rugăm întâi pentru pomenirea arhiereului, prin care ni se comunică harurile lui Hristos, venite de la Apostoli, şi care le are în comuniune cu toţi episcopii, deci cu toată Bi­serica. Prin aceasta se arată că vrem să rămânem în uni­tatea şi în dreapta credinţă a Bisericii apostolice. Nu ne pu­tem mântui decât în aceasta. Despărţirea de ea e una cu despărţirea de Hristos, de unitatea celor ce-L recunosc în adevărul Lui, aşa cum L-au cunoscut Apostolii. Nu numai arhiereul şi preotul se roagă pentru credincioşii păstoriţi, ci şi credincioşii pentru ei. Nu numai de la inimă curge sân­gele spre mădulare, ci şi invers. Aşa se menţine unitatea şi viaţa organismului.

[…]

Apoi preotul cere şi el diaconului să-l pomenească. În­tâietatea lui în har îl obligă la întâietatea în smerenie. Dia­conul îi răspunde: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”. După ce a pomenit pe toți, preotul nu se putea lăsa singur nepomenit. Nu putea ră­mâne singur în afara Împărăţiei iubirii veşnice, la care se ajunge prin participarea la jertfa lui Hristos şi prin pome­nirea tuturor de către toţi şi prin el însuşi. La rândul său, diaconul cere preotului: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Iar preotul cere pentru diacon de la Dumnezeu darul cel mai înalt, venirea Duhului Sfânt peste el, ca arvună a Împără­ţiei: „Duhul Sfânt să vie peste tine şi puterea Celui Prea înalt să te umbrească”. Duhul îi va da sufletului diaconului puterea să nască spiritual pe Hristos în el, dar pe Hristos Cel jertfit şi înviat, aşa cum i-a dat Maicii Domnului puterea să nască pe Hristos cu trupul din trupul Ei. Îi va da diaco­nului puterea să-L nască pe Hristos spiritual şi să-L arate credincioşilor prin ecteniile ce le va spune din mijlocul lor.

Diaconul întoarce preotului, la darul acestei rugăciuni, darul aceleiaşi rugăciuni, în conştiinţa că unde e Duhul apa­re comuniunea schimbului şi că Duhul nu lucrează fără conlucrarea oamenilor: „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre”. De abia acum cere şi el preotului să-l pomenească, ceea ce acesta şi face. Toate pomenirile se încheie astfel cu pomenirea diaconului, cu pomenirea slujitorului celui mai umil al Bisericii, aşa cum erau pomeniţi, poate, la agapele din primele timpuri ale Bisericii, diaconii care pregăteau aceste agape. Dar ultima pomenire în timp nu e şi ultima în rezultatul ei. Slujitorii de pe treapta cea mai de jos slujesc tuturor, dar la urmă toţi cei slujiţi îşi aduc aminte de ei. Şi mulţumirea generală se încoronează prin mulţumirea ce li se aduce lor.

Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004, pp. 378-380, 388-389 - preluare: parohiacopou.ro



 
loc. Sireţi, r. Străşeni
tel. 0-237-71705