Manastirea Sireti - Noutati  Printati aceasta pagina    
 
    RO | EN | DE | RU    
 

Noutăţi

6/19 ianuarie - Slăvitul Praznic al Arătării Domnului

publicat pe 19 ianuarie 2017

6 ianuarie, anul 383: Ziua Luminilor

Acum îmi recunosc turma, astăzi văd chipul cel obişnuit al Bisericii când, urând îndeletnicirea cu griji trupeşti, veniţi împreună, întreaga turmă, către slujirea lui Dumnezeu. Poporul, pe de o parte, strâmtorează lăcaşul, pătrunzând până înlăuntrul sfintelor altare, iar cât nu încape înăuntru umple şi locul de afară, de dinaintea bisericii, potrivit cu chipul albinelor: căci unele lucrează înăuntru, iar altele zboară împrejurul stupului. Deci aşa să faceţi, o, copii, şi să nu părăsiţi nicicând strădania aceasta! Pentru că mă mărturisesc a pătimi-de patima cea păstorească şi că voiesc ca, şezând pe un loc înalt, să văd la poalele şi dimprejurul acelui vârf turma adunată la un loc. Iar de mi se întâmplă astfel, mă umplu de o râvnă minunată şi cuvântul mi-l rostesc cu bucurie, ca şi păstorii ce-şi cântă Cântările cele păstoreşti. Când se întâmplă însă altfel şi sunteţi înşelaţi de înşelăciunea cea din afară, cum aţi făcut de curând, în duminica trecută, mă amărăsc mult şi îmbrăţişez tăcerea, voind să fug de aici şi să caut Carmilul prorocului Ilie sau o oarecare stâncă nelocuită, căci prietenul celor descurajaţi e singurătatea şi iubirea de pustie. Acum însă, văzându-vă dimpreună cu întreagă familia prăznuind adunaţi la un loc, îmi amintesc de cuvântul cel prorocesc pe care l-a rostit dinainte Isaia, prevestind Biserica lui Hristos cea cu buni şi numeroşi fii: „Cine sunt aceştia? Carii ca norii zboară şi ca porumbii cu puii” (Is. 60, 8). Şi împreună cu acestea şi altele: „Strâmt îmi este locul, fă mie loc ca să locuiesc” (Is. 49, 20). Căci acestea le-a rânduit puterea Duhului ca să fie spuse în Biserica lui Dumnezeu plină de oameni, care avea să umple după ani şi ani lumea toată „de la margini până la margini“ (cf. Deut. 28, 64).

Sosit-a, aşadar, vremea, aducând şi răspândind amintirea tainelor care-l curăţă pe om, care îndepărtează păcatul cel greu sufletesc şi trupesc, şi-l aduc iarăşi pe om la frumuseţea cea dintâi, pe care preaiscusitul Meşter, Dumnezeu, a plăsmuit-o în noi. De aceea, voi, poporul cel iniţiat în taine, care aţi trăit bunătăţile zilei, v-aţi adunat la un loc, dar aţi adus cu voi şi pe cel ce încă nu a gustat din ele4, ca nişte părinţi buni ce-i povăţuiesc pe cei neiniţiaţi către dobândirea desăvârşitei evlavii cu grijă şi atenţie. Eu unul însă mă bucur împreună şi cu unii, şi cu alţii, cu cei ce v-aţi săvârşit Botezul, pentru că v-aţi îmbogăţit cu mare dar, cu cei încă neiniţiaţi, pentru că bună aşteptare nădăjduiţi: lăsarea vinovăţiilor, dezlegarea legăturilor, înrudirea cu Dumnezeu, îndrăzneala liberă şi demnă şi, în locul smereniei robiei, cinste deopotrivă cu îngerii. Căci toate acestea şi cele ce urmează ni le făgăduieşte şi ni le dăruieşte harul spălării. Pentru astă pricină, lăsând deoparte pentru alte prilejuri celelalte învăţături ale Scripturii, să rămânem urmărindu-ne scopul şi să înfăţişăm cele cuvenite praznicului, pe cât ne va sta în putere. Pentru că fiecare praznic le are pe ale sale. Astfel, nunta o prăznuim cu cântări nupţiale, iar cu plânsuri de îngropăciune însoţim pe cei răposaţi, tratăm cu seriozitate îndeletnicirile, la petreceri dezlegăm strânsoarea şi amărăciunea sufletului şi ferim fiecare împrejurare de ceea ce îi este nepotrivit.

Născutu-S-a, aşadar, Hristos cu câteva zile mai înainte, El, Cel născut mai înainte de toată firea simţită şi gândită. Se botează astăzi de către Ioan, ca să-l cureţe pe cel întinat, ca pre Duhul să-L aducă de Sus, iar pe om la ceruri să-l înalţe, ca cel căzut să se ridice şi cel ce l-a îmbrâncit să fie ruşinat, şi să nu te minunezi dacă Dumnezeu a arătat faţă de noi o astfel de sârguinţă, încât să înfăptuiască El Însuşi mântuirea omului. Căci prin multa strădanie a făcătorului de rău am fost înşelaţi, dar prin grija Ziditorului suntem mântuiţi. Iar răuvoitorul şi pizmăreţul neamului nostru a găsit pe şarpe ca acoperământ vrednic al cugetului său, deschizând astfel cale păcatului, necuratul intrând în cel asemenea lui, cel pământesc şi subpământean cu alegerea sălăşluindu-se în târâtoare. Hristos însă, Care a îndreptat răutatea săvârşită de acela, ia asupră-Şi omul întreg şi-l mântuieşte, făcându-ni-Se nouă tuturor chip şi pecete, ca să sfinţească începutul fiecărei fapte şi să dea moştenire robilor Săi râvna lipsită de îndoială.

Botezul, aşadar, este curăţirea păcatelor, lăsarea scăpătărilor, pricina înnoirii şi a naşterii din nou. Dar naşterea din nou înţelege-o pe cea contemplată cu mintea, dar nevăzută ochilor. Pentru că pe cel bătrân nu-l vom preface în copil, nici pe cel zbârcit într-un tânăr frumos, nici pe om nu-l vom readuce în pântecele maicii sale, cum cugeta iudeul Nicodim cu cugetarea lui groasă, ci pe cel încâlcit în păcate şi învechit în rele Dumnezeu îl readuce, prin harul împărătesc, la nevinovăţia pruncilor. Căci după cum copilul nou-născut este slobod de vinovăţii şi pedepse, tot astfel pruncul naşterii din nou nu mai are pentru ce să dea seamă, fiindu-i lăsate răspunderile prin darul împărătesc. Dar această binefacere nu o dăruieşte apa (chiar dacă ea este cea mai înaltă din toată zidirea), ci porunca lui Dumnezeu şi sălăşluirea Duhului Sfânt, săvârşită tainic pentru a noastră slobozenie, apa doar slujind spre arătarea curăţirii. Dar pentru că noi obişnuim să curăţim trupul de murdărie şi de tină spălându-l cu apă şi aşa să-l arătăm curat, luăm şi în această tainică lucrare [Botezul] apa ca element simţit, prin care arătăm strălucirea cea netrupească. În plus, dacă vreţi, vom stărui şi mai amănunţit în cuvântul despre baia [Botezului] , pornind de la o poruncă a Scripturii, ca dintr-un izvor.

„Dacă nu se va naşte cineva zice din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5), De ce oare le-a socotit trebuincioase pe amândouă spre împlinirea Botezului şi nu doar pe singur Duhul? Omul, după cum bine ştim, este compus, iar nu simplu, şi de aceea i s-a rânduit ca leacurile de tămăduire să fie şi ele asemănătoare şi înrudite cu acest compus îndoit, înjugat (din suflet şi trup), trupului văzut rânduindu-i-se apa cea simţită, iar sufletului invizibil, Duhul cel nevăzut, chemat cu credinţă şi împărtăşit în chip negrăit. „Căci Duhul unde voieşte suflă şi tu glasul Lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi încotro merge” (In. 3, 8). [Duhul] binecuvântează şi trupul care se botează, şi apa care botează. De aceea, să nu dispreţuieşti dumnezeiasca baie, nici să o defaimi ca pe un lucru obişnuit din pricina folosirii apei. Căci Cel ce lucrează mare este şi de la El se fac minunate şi cele săvârşite. Încă şi altarul acesta, înaintea căruia stăm, este sfânt, deşi piatra lui nu diferă după natură de alte pietre, cum sunt cele din ziduri sau care înfrumuseţează pavajul, dar pentru că a fost afierosită slujbei lui Dumnezeu şi a primit binecuvântarea, de aceea este sfânta Masă, jertfelnic neîntinat, pe care nu oricine are voie să-l atingă, fără numai preoţii, şi aceştia cu evlavie”. Pâinea, iarăşi, este o pâine obişnuită, dar când Taina este ierurghisită, se numeşte şi devine Trup al lui Hristos. Tot astfel şi untdelemnul cel tainic, aşa şi vinul, având vrednicie puţină înainte de binecuvântare, dar, după Sfinţirea lor de către Duhul, lucrează diferit.

Aceeaşi putere a Cuvântului l-a făcut pe preot Cuvios şi cinstit prin noutatea binecuvântării primite şi l-a despărţit de tovărăşia celor mulţi. Pentru că până mai ieri-alaltăieri era unul dintre cei mulţi, iar acum se arată conducător, înainte-stătător, dascăl al cucerniciei, îndrumător în tainele neştiute de alţii. Şi aceasta se petrece fără o schimbare trupească sau a chipului, ci, rămânând la înfăţişare acela care era şi înainte, o putere nevăzută şi un har i-a preschimbat sufletul cel nevăzut înspre mai bine. Când vom cugeta aşa la multe din întâmplările alese din istoria Vechiului Legământ şi înrudite cu problema discutată, vom vedea partea din afară, dar cele săvârşite acolo sunt fapte mari. Toiagul lui Moisi era un toiag de nuc, şi ce altceva este mai comun decât lemnul pe care orice mână îl poate tăia şi duce, îl ciopleşte potrivit cu trebuinţa sa şi, dacă voieşte, poate să-l dea şi focului? Dar când Dumnezeu a vrut să săvârşească prin el minunile cele înalte şi mai presus de cuvânt, a prefăcut lemnul în şarpe. Şi iarăşi altundeva, lovind apele, a prefăcut apa în sânge (Ieş. 4, 3-7, 17), iar altădată au ieşit broaşte (Ieş. 8, 7); şi iarăşi a tăiat marea până în adâncuri, despărţindu-o, astfel încât apele nu mai erau defel unite (Ieş. 14, 21). La fel cojocul unui proroc, deşi era o simplă piele de capră, l-a făcut pe Elisei propovăduitor al lumii întregi (4 Împ. 2, 14-15). Iar lemnul Crucii este mântuitor tuturor oamenilor, deşi, după câte aud, este o bucată de sicomor, plantă dispreţuită şi mai lipsită de valoare decât multe alte feluri de copaci. Rugul i-a arătat lui Moisi vedenia lui Dumnezeu (Ieş. 3, 2), iar oasele lui Elisei au înviat pe cel mort (4 Împ. 13, 21) şi tina a luminat pe cel orb din pântecele maicii sale (In. 9, 1-7). Toate acestea fiind materii neînsufleţite şi fără simţite, au mijlocit mari minuni primind puterea lui Dumnezeu. Prin aceeaşi înlănţuire a ideilor“, apa nimic nu e decât apă, dar îl înnoieşte pe om prin renaşterea cea înţelegătoare, după ce aceasta a fost binecuvântată de harul cel de Sus.

Dacă mi se îndoieşte cineva şi neîncetat aduce argumente întrebând şi iscodind: „Cum renaşte apa şi cum se săvârşeşte prin ea Taina?“, îi voi spune în chip foarte drept: „Arată-mi felul naşterii celei trupeşti, şi eu îţi voi istorisi puterea renaşterii celei sufleteşti”! Vei aduce, poate, vreun argument din cele obişnuite: „Sămânţa bărbătească este pricina omului”. Dar ascultă şi de la noi chipul în care apa binecuvântată curăţeşte şi luminează pe om! Dacă iarăşi îmi vei răspunde întrebând în ce fel este aceasta, îţi voi striga şi eu înapoi, mai cu tărie: „În ce fel acea substanţă lichidă şi fără formă devine om?“ Şi acest cuvânt poate fi aplicat, prin extindere, asupra fiecărui lucru din întreaga zidire. În ce fel cerul? În ce fel pământul? În ce fel marea? În ce fel fiecare lucru deosebi? Căci neputinţa oamenilor, nefiind în stare să afle răspuns, se refugiază în această întrebare precum cei care, neputând umbla, se aşază într-un jilţ. Şi, ca să spun în mod cuprinzător, puterea lui Dumnezeu este pretutindeni şi lucrarea Lui necuprinsă şi cu neputinţă de spus în cuvinte, fie ele şi iscusite, susţinând cu uşurinţă oricâte le vrea, dar ascunzând de noi cunoaşterea amănunţită a lucrării ei. De aceea şi fericitul David, oprindu-şi oarecând mintea asupra măreţiei zidirii şi cu sufletul plin de o minunate” de neînfrânt, a grăit: „Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai zidit!“ (Ps. 103, 24). Căci de prezenţa înţelepciunii şi-a dat seama, dar arta” [lucrării] înţelepciunii nu a aflat-o.

Părăsind, aşadar, această îndeletnicire cu multe, care întrece puterea omenească, să cercetăm mai degrabă ceea ce, măcar şi în parte, oferă o oarecare înţelegere. Pentru care motiv s-a rânduit curăţirea prin apă şi spre ce trebuinţă am primit cele trei afundări? Deci, ceea ce Părinţii au învăţat şi mintea noastră fiind în acord cu ei a primit, aceasta este: Ştim că din patru elemente cosmosul îşi are alcătuirea, elemente cunoscute de toţi, chiar dacă vom tăcea şi nu le vom aminti numele; iar dacă totuşi pentru cei mai simpli le voi spune, acestea sunt: focul şi aerul, pământul şi apa. Aşadar, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, plinind iconomia cea pentru noi“, ia luat al patrulea element din acestea, adică pământul, ca de aici să facă să răsară viaţa. Noi însă primind Botezul întru imitarea Domnului şi Învăţătorului şi Conducătorului nostru, nu ne îngropăm în pământ (căci pământul se face acoperământ deplin al trupului mort, învelind slăbiciunea şi stricăciunea firii noastre), ci venind la stihia înrudită pământului, adică la apă, ne ascundem într-însa, ca Mântuitorul în pământ, şi, făcând aceasta de trei ori, închipuim în noi înşine harul Învierii celei de a treia zi. Şi acestea le săvârşim nu primind Taina în tăcere, ci chemând Cele trei sfinte Ipostasuri în Care am crezut, în Care şi nădăjduim, din Care nouă ni se dăruieşte şi ce este prezent şi ceea ce va fi.

Probabil că te răzvrăteşti tu, cel ce lupţi cu îndrăzneală împotriva slavei Duhului şi pizmuieşti pe Mângâietorul din pricina cinstirii cu care Se cinsteşte de către cei bine-cinstitori. Dar încetând de a mi te mai întreţese cu împotrivă-grăiri, împotriveşte-te, de poţi, cuvintelor Domnului, pe care le-a aşezat oamenilor ca lege a săvârşirii Botezului! Ce zice deci porunca Stăpânului? „Botezându-i întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Mt. 28, 19). De ce „în numele Tatălui“? Pentru că este Plinitorul tuturor. Ne plecăm, aşadar, capul Tatălui, ca să fim sfinţiţi. Plecăm capul şi Fiului, pentru ca acelaşi lucru să se săvârşească. Ne plecăm capul şi Sfântului Duh, ca să ne facem aşa precum Acela este şi se numeşte. Nu este nici o deosebire a sfinţeniei, cum că Tatăl ar sfinţi mai mult, Fiul mai puţin, iar Duhul şi mai puţin decât amândoi. De ce atunci împarţi cele trei Ipostasuri în trei esenţe diferite şi faci trei dumnezei care lucrează în mod neasemănător între ei, deşi unul şi acelaşi har este primit de către toţi?

Dar pentru că pildele fac întotdeauna cuvântul mai însufleţit în auzul ascultătorilor, voiesc ca printr-o imagine să mustru” părerea hulitorilor, lămurind pe cele pământeşti şi smerite prin cele mari şi nevăzute în mod simţit. Dacă ţi se întâmplă să cazi în năpasta robiei şi să trăieşti lângă vrăjmaşii tăi, robind şi necăjindu-te şi fiindu-ţi restrânsă vechea libertate pe care o aveai, şi dacă pe neaşteptate nişte cunoscuţi, cetăţeni din ţara stăpânilor şi tiranilor tăi, te eliberează din nevoia în care eşti plătind părţi egale din întregul sumei de bani [pentru răscumpărare], atunci oare nu-i vei primi la fel pe toţi cei trei ca binefăcători, iar înapoierea sumei oare n-o vei împărţi în părţi egale de vreme ce strădania şi cheltuiala lor pentru tine a fost comună, dacă, bineînţeles, eşti un judecător drept?

Şi acestea sunt atât cât se poate spune într-o pildă. Căci nu e scopul nostru acum să vă adresez un cuvânt despre credinţă, ci să ne întoarcem la cele de faţă şi la subiectul ce ne stă înainte. Deoarece aflu că harul Botezului nu a fost predicat doar de Evangheliile [scrise] după Răstignire, ci încă şi înainte de întruparea Domnului, întreg Vechiul Legământ a preînchipuit icoana naşterii noastre din nou, fără să arate în mod limpede felul, ci arătând în ghicitură” iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi după cum Mielul a fost propovăduit mai dinainte şi Crucea prorocită, tot aşa şi Botezul a fost vestit şi cu lucrul şi cu cuvântul. Să amintim deci iubitorilor de frumos” acele închipuiri, căci prilejul praznicului cere această pomenire ca trebuincioasă”.

Agar, slujnica lui Avraam, pe care şi Pavel o aminteşte atunci când scrie în chip alegoric galatenilor (Gal. 4, 22), fiind alungată din casa Domnului ei din pricina mâniei Sarrei (Fac. 21, 9), (căci este neplăcut soţiilor legitime să suporte legăturile slujnicei cu stăpânul casei), mergea deşartă către pământul deşert, având în braţe ca prunc pe Ismail. Dar, fiindcă era lipsită de cele de trebuinţă, se apropia grabnic de moarte, iar înaintea ei urma să moară pruncul (pentru că apa din burduf se cheltuise, apă care închipuia Sinagoga, ce nu putea să aibă viaţă de sine, de vreme ce era doar o preînchipuire a izvorului pururea curgător). Un înger se ivi atunci în chip minunat şi îi arătă un izvor cu apă vie“, de unde luând apă, îl scăpă pe Ismail. Vezi deci tainica închipuire”, că încă dintru început mântuirea celui pierdut s-a făcut prin apa cea vie, care nu era acolo mai dinainte, ci i-a fost dată de înger în dar (Fac. 26, 19)!

Ani mai târziu, trebuia să-i facă nuntă lui Isaac, din pricina căruia Ismail şi mama sa au fost alungaţi din casa părintească. Şi fiind trimis slujitorul de casă al lui Avraam ca să afle mireasă stăpânului său, a găsit-o pe Reveca la izvor, iar nunta care urma să dea neamul lui Hristos şi-a luat începutul şi prima înţelegere la izvor. Nu doar atât, ci şi însuşi Isaac, pe când păştea turmele, a săpat peste tot în pustie fântâni, pe care însă le-au astupat şi le-au umplut cu pământ cei de alt neam (Fac. 26, 15), ca o închipuire a neevlavioşilor de mai târziu, care au împiedicat harul Botezului şi s-au ridicat la luptă contra adevărului”. Dar martirii şi preoţii au biruit deschizând fântâni, şi darul Botezului a inundat întreaga lume (Fac. 29, 9).

Potrivit acestei puteri [intelegeri] a cuvântului”, şi Iacov, pe când mergea la logodnă, a întâlnit-o pe Rahila tot la un izvor. O piatră mare zăcea pe gura izvorului şi doar mai mulţi păstori la un loc puteau să o dea la o parte, şi aşa scoteau apă pentru ei şi pentru oi. Dar Iacov dădu singur piatra la o parte şi adăpă oile logodnicei”. Lucrul acesta este, pare-mi-se, o ghicitură şi o umbră” a viitorului. Căci cine altcineva este piatra aceea decât Hristos, despre Care zice Isaia: „Şi voi pune la temeliile Sionului piatră scumpă, de preţ, aleasă” (Is. 28, 16); şi Daniil, de asemenea, zice: „O piatră a fost desprinsă din munte, nu de mână, şi a zdrobit fierul, arama, lutul şi aurul“ (Dan. 2, 45). Adică Hristos S-a născut din mamă fără de bărbat? Căci după cum e un lucru nou şi neobişnuit ca o piatră să fie tăiată fără tăietorul de piatră şi fără vreun instrument, tot aşa de neobişnuită e naşterea Lui săvârşită dintr-o Fecioară nenuntită. Aşadar, zăcea peste fântână piatra cea duhovnicească, Hristos, ascunzând în adancul cel tainic baia naşterii din nou, care, pentru a fi descoperită, mai era trebuinţă de timp îndelungat, ca de o funie lungă. Şi nimeni n-a ridicat piatra decât Israil, care este mintea văzătoare de Dumnezeu. Dar şi scoate apă şi adapă oile Rahilei, adică a descoperit o taină ascunsă dând apa cea vie turmei Bisericii. Mai trebuie să adaugi şi întâmplarea cu cele trei nuiele ale lui Iacov (Fac. 30, 37 ş.u.), pentru că, de când cele trei nuiele au fost aşezate le fântână, Lavan cel închinător la mulţi zei a sărăcit, dar s-a făcut bogat şi cu mulţi miei Iacov. Să fie înţeleşi în mod alegoric cei doi: Lavan, ca diavolul, iar Iacov, ca Hristos, pentru că după Botez Hristos a luat toată turma lui Satan şi S-a îmbogăţit.

Dar şi marele Moisi, încă pe când era un prunc drăgălaş şi de sân, căzând sub sorţul de obşte şi trist (Ieş. l, 22) pe care asprul Faraon l-a hotărât asupra pruncilor de parte bărbătească, a fost aşezat la malul râului, dar nu gol, ci învelit şi pus într-un coş, (pentru că se cădea după rânduială ca Legea să fie în chivot), aşezat aproape de apă. Căci Legea se învecinează cu harul şi stropirile trecătoare ale iudeilor urmau să fie înlocuite după puţin cu Botezul cel desăvârşit şi minunat (l Cor. 10, 1-2). Şi după cum i se pare lui Pavel cel de Dumnezeu insuflat, poporul însuşi, pe când trecea Marea Roşie, binevestea mântuirea prin apă. A trecut norodul, iar împăratul egiptean s-a scufundat dimpreună cu oştirea, iar taina s-a prorocit prin fapte (Ieş, 14, 21). Pentru că şi acum, când poporul se naşte prin Baia naşterii din nou, fugind de păcatul egiptenesc cel rău, el [poporul] se eliberează şi se mântuieşte, iar diavolul dimpreună cu slujitorii săi (zic, adică, de duhurile răutăţii) se încarcă de întristare şi se strică, socotind ca propria sa năpastă mântuirea oamenilor.

Destule sunt, dar, şi acestea spre adeverirea celor cu care ne îndeletnicim, însă iubitorul de frumos nu trebuie să treacă cu vederea nici cele ce urmează. Căci poporul iudeilor pătimind multe, precum am fost învăţaţi, nu a dobândit pământul făgăduinţei până ce nu şi-a terminat răstimpul dureros petrecut în pustie şi până ce nu l-a povăţuit Iisus şi i-a chivernisit viaţa şi l-a îndreptat spre Iordan (Is. Nv. 3, 1). Aşezând cele douăsprezece pietre în râu, este limpede că Iisus a preînchipuit pe cei doisprezece ucenici şi slujitori ai Botezului (Is. Nv. 4, 3). Iar minunata slujire sfântă şi toate cele ce depăşesc mintea oamenilor săvârşite de Tezviteanul cel bătrân, ce altceva vestesc cu fapta mai dinainte decât credinţa în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, şi slobozirea (3 Împ. 18, 22)? Deoarece întreg norodul iudeilor a călcat peste cucernicia părintească şi a căzut în rătăcirea mulţimii zeilor, iar împăratul Ahav îşi petrecea vremea cu idolatria, având-o ca tovarăşă de viaţă şi dascăl al necuratei lipse de evlavie pe Izabela, cea cu nume rău, Prorocul, umplându-se de duhovnicescul har, a venit la întâlnirea cu Ahav. Atunci, având ca martori pe împărat şi pe întregul norod, s-a împotrivit preoţilor lui Vaal, pe care i-a chemat la o luptă minunată şi inegală, şi îndemnându-i să aducă jertfă boul fără de foc, i-a arătat vrednici de râs şi de dispreţ pentru rugăciunile şi strigătele lor către dumnezeii cei inexistenţi. La sfârşit, a chemat el pe Însuşi adevăratul Dumnezeu şi, adăugând încă şi mai multe fapte, a plinit lupta. Căci nu doar s-a rugat în chip simplu, aducând focul din cer asupra lemnelor uscate, ci poruncind slujitorilor să aducă apă multă, a golit de trei ori amforele şi, prin rugăciune, focul s-a înălţat din apă, pentru ca astfel, din opoziţia naturală a elementelor care s-au unit în chip neobişnuit spre prietenie şi împreună-lucrare, să fie arătată cu multă prisosinţă puterea lui Dumnezeu Însuşi. Prin acea minunată jertfă, Ilie ne-a vestit mai dinainte în chip limpede ceea ce mai apoi avea să fie Taina Botezului. Apa a aprins focul după ce a fost vărsată a treia oară, ca să arate că unde este apa cea tainică, acolo este şi Duhul cel în chip de foc, Cel ce aprinde căldura, Care pe cei necucernici îi arde, iar pe credincioşi îi luminează. Dar şi ucenicul său Elisei, când a venit la el ca să-l roage Neeman Sirianul, care bolea de lepră, spălându-l pe bolnav în Iordan, l-a curăţit prin folosinţa de obşte a apei şi, mai ales, prin afundarea (botezul) în care a arătat mai dinainte cu limpezime viitorul. Căci, dintre râuri, singur Iordanul a primit în sine Sfinţirea şi binecuvântarea de la început, ca dintr-un oarecare izvor, şi a revărsat harul Botezului întregii lumi. Acestea sunt vestirile lucrătoare şi practice despre renaşterea prin baia spălării”.

Să vedem însă prorociile făcute prin cuvinte şi graiuri! Isaia a strigat zicând: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre!” (Is. 1, 16), iar David: „Apropiaţi-vă de El şi vă veţi lumina şi feţele voastre nu se vor ruşina!” (Ps. 33, 6). Dar Iezechiel, scriind mai limpede şi mai clar decât cei doi, făgăduieşte vestea cea bună: „Şi voi stropi peste voi apă curată şi vă veţi curăţă de toate necurăţiile voastre, şi de toţi idolii voştri vă voi curăţa pre voi, şi voi da vouă inimă nouă, şi duh nou voi da întru i voi, şi voi lua inima cea de piatră din trupul vostru şi voi da vouă inimă de carne. Şi Duhul Meu voi da întru voi, şi voi face să umblaţi întru îndreptările Mele, şi judecăţile Mele să le păziţi şi să le faceţi“ (Iez. 36, 25-27). Şi Zaharia Îl profeţeşte într-o imagine foarte vie pe Iisus, îmbrăcat în haină întinată, care este trupul nostru de robi. Dar, dezbrăcându-l de haina cea stricată, îl înfrumuseţează cu un veşmânt curat şi strălucit (Zah. 3, 3), învăţându-ne prin pilda aceasta vădită că în Botezul lui Iisus noi toţi dezbrăcăm păcatele ca pe o haină săracă şi zdrenţuroasă şi ne îmbrăcăm în cea sfântă şi preabună a naşterii din nou.

Dar unde vom aşeza şi acel cuvânt al lui Isaia grăit în pustie: „Veseleşte-te, pustie însetată, şi să se bucure pustia şi să înflorească ca crinul, şi vor înflori şi se vor bucura pustiile Iordanuluii“ (Is. 35, 1-2)? Căci este limpede că nu locurilor neînsufleţite şi lipsite de simţire li se binevesteşte veselia, ci prin „pustie“ grăieşte metaforic, arătând sufletul uscat şi lipsit de frumuseţe, precum arată şi David când spune: „Sufletul meu ca un pământ fără de apă Ţic” (Ps. 142, 6), şi iarăşi: „Însetat-a sufletul meu după Dumnezeul cel tare, cel viu” (Ps. 41, 2). Din nou, în Evanghelii, Domnul zice: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (In. 4, 13). Iar către samariteană zice: „Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va înseta în veac“ (In. 4, 13). Şi cinstea Carmilului se va da sufletului ce se aseamănă pustiei, adică harul Duhului Sfânt (Is. 35, 2). Pentru că Ilie a locuit pe Carmil (vestit şi vrednic de laudă făcându-se muntele din pricina virtuţii celui ce l-a locuit), iar Ioan Botezătorul, strălucind în duhul lui Ilie (Lc. l, 17), a sfinţit Iordanul, şi din aceste pricini prorocul a spus că cinstea Carmilului va fi dată râului.

Şi slava Livanului a arătat-o din pilda copacilor înalţi de pe malul râului. Căci precum acel Livan are ca mare pricină de slavă aceşti copaci pe care îi creşte şi-i hrăneşte, tot aşa Iordanul se slăveşte născându-i din nou pe oameni şi ridicându-i în raiul lui Dumnezeu. Ei, apoi, potrivit cu glasul Psalmistului, pururea înfloresc şi rodesc virtuţi, şi frunza lor nu va cădea (Ps. 1, 3), iar rodul lor primindu-l Dumnezeu la vremea potrivită, Se va veseli ca un bun grădinar care îşi află desfătarea în lucrurile sale. Iar de Dumnezeu insuflatul David scriind în acea carte: „Glasul Domnului peste ape, glasul Domnului întru mare cuviinţă“ (Ps. 28, 3-4), D a prorocit glasul pe care Tatăl l-a grăit din cer atunci când Se boteza Fiul, ca să-i povăţuiască spre vrednicia firească a Dumnezeirii pe cei ce auzeau şi priveau doar spre simplitatea omenească lipsită de strălucire şi percepută cu simţurile. Dar mărturiile aduse din dumnezeieştile Scripturi trebuie să se oprească aici, deoarece cuvântul ar putea să înainteze la nesfârşit, iar dacă cineva vrea să aleagă fiecare din aceste prorocii, poate să le cuprindă într-o carte.

Dar voi toţi câţi v-aţi înfrumuseţat cu darul naşterii din nou şi purtaţi lauda cea mântuitoare a înnoirii, arătaţi-mi împreună cu harul tainic şi primenirea obiceiurilor voastre şi că aţi cunoscut trecerea de la stricăciune spre mai bine prin înălţimea vieţuirii. Pentru că cele ce cad sub priviri nu se schimbă întru nimic, trăsăturile trupului rămânând aceleaşi, iar alcătuirea firii văzute nu se modifică, este de trebuinţă o oarecare dovadă clară prin care să recunoaştem pe omul nou-născut, deosebindu-l prin oarece semne limpezi pe cel nou de cel vechi. Acestea mi se par a fi mişcările de bunăvoie provenite din dispoziţia sufletului, prin care sufletul, despărţindu-se pe sine de vechea obişnuinţă, îşi taie o cale nouă de vieţuire şi îi învaţă limpede pe cei cunoscuţi că a devenit altul, total diferit de celălalt, fără a mai purta vreo trăsătură a vechii răutăţi. Aşa este felul preschimbării dacă, crezându-mă, îmi veţi păzi cuvântul ca pe o lege: omul de dinainte de Botez era destrăbălat, lacom, răpitor de cele străine, defăimător, clevetitor şi toate cele asemănătoare şi următoare, iar acum se face frumos, înţelept, feciorelnic, îndestulat cu ale sale şi dintr-acestea dând şi celor aflaţi în sărăcie, iubitor de adevăr, cinstitor, binevoitor, lucrând cu simplitate toată fapta vrednică de laudă. Căci după cum întunericul este risipit de lumină şi negrul este făcut nevăzut prin culoarea albă, tot astfel şi omul cel vechi, înfrumuseţându-se cu faptele virtuţii, se face nevăzut. Vezi că şi schimbarea vieţii lui Zaheu vameşul s-a săvârşit când a dat împătrit înapoi celor pe care i-a nedreptăţit (Lc. 19, 18), iar apoi a împărţit săracilor restul pe care mai înainte îl adunase rău de la săracii necăjiţi. Matei Evanghelistul, alt vameş, de o îndeletnicire cu Zaheu, îndată după chemare, şi-a schimbat viaţa ca pe o mască (Mt. 9, 9). Pavel prigonitorul (F. A. 9, l), devenit apostol după primirea harului, aduce lanţurile grele purta te pentru Hristos ca apărare şi ca pocăinţă pentru legăturile cele nedrepte, pe care, odinioară, în mod fără de lege, le-a purtat împotriva Evangheliei.

În acest fel trebuie să fie naşterea cea din nou, aşa să se taie obişnuinţa cu păcatul, aşa să vieţuiască fiii lui Dumnezeu, căci fii ai Aceluia ne numim, după har! De aceea, trebuie să cercetăm cu scumpătate însuşirile Părintelui nostru, pentru ca după asemănarea Tatălui să ne preschimbăm pe noi înşine, arătându-ne prunci adevăraţi ai Celui ce ne-a chemat la prefacerea cea după har. Căci ceata copiilor din flori e lipsită de vrednicie şi măsluitoare a bunului neam părintesc şi, cu faptele, mincinoasă. De aceea, mi se pare că Însuşi Domnul, poruncindu-ne în Evanghelie rânduielile de viaţă, foloseşte aceste cuvinte adresate celor pe care îi învaţă: „Faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru cel din ceruri, că El face soarele Său să răsară peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mt. 5, 44-45). Căci, zice, vor deveni fii atunci când îşi vor întipări gândurile lor de asemănarea bunătăţii părinteşti prin iubirea faţă de toţi oamenii.

De aceea şi după primirea vredniciei înfierii şi diavolul ne pândeşte mai îndârjit cu ochi pizmaş, pentru Ca vede frumuseţea omului nou-născut care se avânta spre vieţuirea cea cerească din care el a căzut şi ridică asupră-ne ispite arzătoare, urmărind să despoaie şi a doua înfrumuseţare precum a făcut cu prima. Dar când simţim momelile aceluia, trebuie să ne rostim nouă înşine cuvântul apostolic: „Câţi în Hristos ne-am botezat întru moartea Lui ne-am botezat“ (Rom. 6, 3). Şi dacă ne-am făcut întru asemănarea morţii [lui Hristos], atunci şi păcatul din noi este mort cu totul, fiind tăiat cu cuţitul Botezului, ca şi curvarul acela de către râvnitorul Finees (Num. 25, 8). Pleacă, aşadar, de la noi, tu, cel cu nume rău, căci vrei ca şi mort să-1 tulburi pe cel ce odinioară ţi se însoţea, pe cel odinioară pierdut cu simţurile în plăceri! Mortul nu iubeşte trupurile, mortul nu se lipeşte de bogăţie, mortul nu defaimă, mortul nu minte, nu răpeşte cele ce nu-i aparţin, nu batjocoreşte pe cei întâlniţi. Viaţa de aici mi-a fost rânduită pentru cealaltă vieţuire. Am fost învăţat să dispreţuiesc cele din lume, să trec cu vederea cele pământeşti şi să tind spre cele cereşti, precum şi Pavel mărturiseşte cu tărie: „Lumea e răstignită pentru mine şi eu pentru lume“ (Gal. 6, 14). Acestea sunt cuvintele sufletului născut cu adevărat din nou, acestea sunt graiurile omului renăscut, care-şi aminteşte de mărturisirea sa pe care a făcut-o înaintea lui Dumnezeu la primirea Tainei, Făgăduind să dispreţuiască toată osânda şi plăcerea pentru iubirea Lui.

Acestea, cu siguranţă, sunt destule pentru subiectul sfânt al zilei, pe care ne-a adus-o înşiruirea anuală a răstimpurilor rânduite spre prăznuire, iar Dăruitorului, celui de oameni iubitor, al unui asemenea dar bine este a-I închina un cuvânt scurt, întorcând ca plată pentru lucruri mari un cuvânt mic.

Căci Tu cu adevărat eşti, Stăpâne, Izvorul curat şi veşnic al bunătăţii, Care cu dreptate Te-ai scârbit de noi, dar ne-ai miluit cu iubire de oameni, ne-ai urât şi Te-ai împăcat, ai blestemat şi ai binecuvântat, ne-ai izgonit din rai şi iarăşi ne-ai chemat, ne-ai dezbrăcat de frunzele smochinului, acoperământul cel fără de chip, şi ne-ai îmbrăcat cu haină scumpă, ai deschis temniţa şi ai slobozit pe cei zăvorâţi, ne-ai stropit cu apă curată şi pe cei întinaţi i-ai curăţit! Adam nu se mai ruşinează când e chemat de Tine (Fac. 3, 8-24), nici nu se mai ascunde în desişul cel din rai, împuns de conştiinţă, nici sabia cea de foc nu se mai roteşte în jurul raiului făcând intrarea de netrecut celor ce se apropie, ci pentru noi, moştenitorii păcatului, toate le-a schimbat spre bucurie. Raiul şi însuşi cerul a ajuns umblat de om, iar zidirea cea pământească s-a împrietenit şi unit cu cea mai presus de lume, de care odinioară s-a despărţit, şi noi, oamenii, ne-am făcut împreună-glăsuitori cu îngerii, rostind cu cucernicie aceeaşi cuvântare de Dumnezeu cu aceia.

Pentru acestea toate să cântăm lui Dumnezeu cântarea de bucurie, pe care gura povăţuită de Duhul a strigat-o proroceşte: „Să se bucure sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat pre mine în haina mântuirii şi cu veşmântul veseliei m-a acoperit, ca unui mire mi-a pus mie cunună şi ca pre o mireasă m-a împodobit cu podoabă“ (Is. 61, 10). Căci înfrumuseţătorul miresei este Hristos, Cel ce este şi a fost şi va fi binecuvântat, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărăteşti, Ed. Sfântul Nectarie, Arad 2010, pp. 43-65.



 
loc. Sireţi, r. Străşeni
tel. 0-237-71705