Manastirea Sireti - Noutati  Printati aceasta pagina    
 
    RO | EN | DE | RU    
 

Nachrichten

PARINTELE STANILOAE DESPRE INCINERARE: “In arderea trupului se manifesta pur si simplu instinctul pacatos si absurd de a destrama credinta crestina”

publicat pe 09 noiembrie 2017

Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.

Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?

Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.

Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea. Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.

Cum spune Berdiaev undeva, faţa omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de materie şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi spiritualizată. Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre.

Creştinismul nu dispreţuieşte trupul, nu-l schimonoseşte şi nu caută să-l omoare, ci se sileşte să-i descopere adevărata frumuseţe, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al harului şi îndumnezeirii.

Cu câtă veneraţie şi duioşie înconjoară cei apropiaţi ai mortului trupul lui! Ce înălţime de suflet transpiră din această intimitate şi curăţenie de simţiri, în care se manifestă şi mai departe legăturile între cel plecat şi cei rămaşi! S-ar putea obiecta: bine, înţelegem toată valoarea trupului şi toate cinstirile ce i se dau atâta timp cât este sufletul în el. Dar după ce este părăsit de suflet, de ce să-i mai dăm vreo consideraţie?

Pentru multe din motivele de ordin mai înalt religios pe care le-am amintit, dar şi pentru următoarele:

Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit. Când priveşti la ea, nu poţi să nu ai impresia că cel mort trăieşte, că faţa lui continui să aibă un sens, să exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleaşi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum să arunc în foc aceste sensuri, cum să ard o faţă care continuă să-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viaţă întreagă? Cum să dau focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump?

Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu să rămână cu impresia că cel mort a plecat numai, decât să-mi produc pe cale silită senzaţia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credinţei creştine această impresie de plecare a celui răposat, decât senzaţia dură de distrugere?

Când este ars în faţa mea şi mi se dă la urmă un pumn de cenuşă, mi-am produs tocmai această senzaţie de definitivă distrugere, pe când, dacă i-am acoperit faţa cu giulgiul pământului, rămân în adâncurile sufletului cu un sentiment că numai cel mort a plecat într-o altă lume, în care continuă să trăiască, că numai el doarme; doarme în relaţie cu noi, căci cu o faţa interioară este întors spre o altă viaţă mai frumoasă.

Porunca dumnezeiască de a nu ucide are apoi referinţă şi faţă de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie să ucidem, ci să lăsăm să sfârşească prin aceeaşi voie dumnezeiască – pe cale naturală – prin care s-a şi creat. Precum n-avem voie să ucidem sufletul, aşa n-avem voie să distrugem trupul, ci să lăsăm legea naturală să-şi urmeze cursul ei după plecarea sufletului.

Arderea este actul în care se manifestă cel mai mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decât doar mărăcinii. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să arzi trupul omenesc? Trebuie să-l dispreţuim atât de grozav? Sau aduce aceasta un folos întreţinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a vieţii?

În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.

Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (…)

A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?

Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (…) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti.

Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.

(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1)



 
loc. Sireţi, r. Străşeni
tel. 0-237-71705