Manastirea Sireti - Noutati  Printati aceasta pagina    
 
    RO | EN | DE | RU    
 

Noutăţi

Duminica a douăzeci si șasea după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

publicat pe 03 decembrie 2017

Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.

Oare de ce atâta preocupare pentru cei avuţi şi averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogaţi nu vor intra în împărăţia cerurilor şi de ce bogăţia este o piedică în calea mântuirii?

Dumnezeu a făcut lumea şi a binecuvântat-o. Nimic din creaţie nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creaţie, Sfânta Scriptură spune: „Şi Dumnezeu a văzut că este bine“. Aşadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate şi toate ar trebui să contribuie la bucuria şi mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă după căderea protopărinţilor noştri în păcat, toată firea a decăzut şi de atunci întreaga creaţie suspină după mântuire: „Căci ştim că întreaga fire suspină până acum în durere, aşteptând mântuirea” (Romani 8,22).

Cum prin blestem divin omul trebuie să-şi agonisească pâinea cu sudoarea frunţii, mulţi caută să adune bogăţii pentru a scăpa de grija zilei de mâine. Din nefericire, bogatul uită că tot ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului. El crede că toate sunt ale lui pentru veşnicie, nu-i pasă de cel sărac şi flămând şi uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân. El socoteşte că toate i se cuvin, că le-a creat el şi nu că Dumnezeu este singurul Creator.

În parabola de astăzi este vorba de un astfel de bogat. Proprietar al unor terenuri întinse, el constată cu bucurie că a fost un an îmbelşugat, că ploile au făcut să rodească ţarina lui mai mult decât în alţi ani. Ciudat, el uită de unde vin vântul şi ploaia şi seceta şi se opreşte exact la partea vizibilă a lucrurilor, nu caută cauza adevărată, nici urmarea acestei situaţii în planul spiritual. Grija lui unică e cum să-şi păstreze recolta cât mai bine. Dacă ar fi privit în jurul lui, ar fi văzut oameni săraci care aveau nevoie de mâncare şi care s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru el dacă le-o dădea. Dacă s-ar fi gândit puţin la viaţa aceasta trecătoare, ar fi înţeles că bucuriile materiei sunt scurte şi şi-ar fi amintit de suflet. Dacă ar fi privit la anii anteriori, ar fi înţeles că belşugul de acum vine de la Dumnezeu şi nu de la priceperea lui şi ar fi folosit averea spre slava lui Dumnezeu şi propria lui mântuire.

Bogatul însă, orbit de bucuria averii, de belşugul de grâne, uită toate acestea şi-şi spune, cuprins de frigurile avuţiei: “Aceasta voi face: voi strica jitniţele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 18-19).

Astfel, planul lui se întindea pe ani înainte şi uita că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov, că bogatul va fi doborât şi va trece ca floarea ierbii: “Căci a răsărit soarele arzător şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea feţei ei a pierit; tot aşa se va veşteji şi bogatul în alergăturile sale” (Iacov 1,11).

Mântuitorul spunea această parabolă a bogatului căruia i-a rodit ţarina în auzul mulţimii. Erau acolo săraci şi bogaţi. Iisus nu voia să jignească pe bogaţii care îl ascultau, ci dorea să-i facă să înţeleagă efemeritatea acestei vieţi şi a bogăţiei. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic. El voia să-i facă să înţeleagă pe aceşti săraci că starea lor, dacă o încredinţau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai uşoară decât a bogatului. Dacă ei se simţeau nefericiţi sau în nesiguranţă în ceea ce privea ziua de mâine, trebuiau să înţeleagă, din ceea ce Iisus le spunea, că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mare – şi ei erau supuşi pierderii averii prin secetă sau eşec, şi ei erau pândiţi de moarte în fiecare clipă.

De aceea Mântuitorul Hristos îşi încheie parabola cu următoarele cuvinte către bogat: “Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? “ (Luca 12,20).

Cine dintre noi nu se regăseşte măcar parţial în bogatul căruia îi rodeşte ţarina? Cine nu-şi face planuri pentru o vreme nedefinită – şi bine facem, pentru că viaţa noastră şi firea omenească este una care se proiectează în viitor. Greşeala începe acolo unde uităm de neputinţele noastre şi de dependenţa noastră faţă de divinitate şi zicem: voi merge, voi face, voi vinde şi voi cumpăra, fără a spune: dacă va vrea Dumnezeu. De asemenea, greşeala începe când nu implicăm în planurile noastre de viitor şi milostenia faţă de aproapele nostru. Această absolutizare a vieţii prezente şi această trufie demonică aduc nenorocirea în lume, aduc stăpânirile tiranice, crimele, oprimările şi distrugerea popoarelor.

Dacă ţara noastră este astăzi sub cea mai înspăimântătoare teroare, dacă mor copii în spitale de frig şi de foame, dacă satele ne sunt distruse cu miile şi bisericile cu zecile de mii, este pentru că Partidul Comunist şi toţi conducătorii lui cred că sunt eterni, că moartea nu stă lângă ei în fiecare clipă. Ei cred că sunt în afara răspunderilor faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor, ei nu cred că sângele nevinovat pe care îl varsă strigă după răzbunare şi strigătul pătrunde în urechile Domnului.

Am văzut de curând în ziarele din Anglia o fotografie recentă a preşedintelui Ceauşescu. Este îngrozitoare: toate răutăţile făcute, toată suferinţa neamului, durerea copiilor unui întreg popor s-a înscris în linii urâte pe chipul lui schimonosit de infirmităţile sale sufleteşti. Privindu-i chipul, spaima din ochi şi gura distorsionată de ură şi de frică, am înţeles că pentru el răsună, ca tunetul ce cutremură lumea, glasul Domnului: „Nebune, în noaptea aceasta se va cere sufletul tău de la tine!”.

Grozavă va fi noaptea Judecăţii Domnului, grozavă şi fără de ieşire.

Pr. Gheorghe Calciu
Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu



 
loc. Sireţi, r. Străşeni
tel. 0-237-71705