Manastirea Sireti - Noutati  Printati aceasta pagina    
 
    RO | EN | DE | RU    
 

News

11/24 septembrie - Prăznuirea Sf. Cuv. Siluan Athonitul

publicat pe 24 septembrie 2009

Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu… SILUAN ATHONITUL

“Revelaţia ne spune: „Dumnezeu este Iubire“, „Dumnezeu este Lumină, şi nu este întuneric întru El” (I In 4, 8; 1, 5).

Cât de greu ne este, nouă, oamenilor, să primim aceste cuvinte! Ne este greu fiindcă propria noastră viaţă şi viaţa lumii întregii din jurul nostru mărturisesc mai degrabă contrariul.

Într-adevăr, unde este acea lumină a iubirii Tatălui, dacă, ajunşi în amurgul zilelor noastre, trebuie să recunoaştem toţi împreună cu Iov amărăciunea inimii:

„Zilele mele s-au scurs, socotinţele mele s-au sfărâmat, la fel şi dorinţele inimii mele… Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama şi surorile mele! Atunci unde mai este nădejdea mea şi cine a mai văzut norocul meu? El s-a rostogolit până în fundul iadului şi împreună cu mine se va cufunda în ţărână” (Iov 17,11-16).

Hristos însuşi mărturiseşte că în Pronia sau purtarea Sa de grijă Dumnezeu veghează cu luare-aminte asupra întregii Sale făpturi: îşi aduce aminte de cea mai mică pasăre, se îngrijeşte până şi de podoaba ierbii câmpului. Iar pentru oameni purtarea Sa de grijă este atât de mare, încât până şi „perii capului nostru sunt cu toţii număraţi” (Mt 10,30).

Dar unde este această purtare de grijă ce veghează chiar şi asupra lucrurilor celor mai neînsemnate? Cu toţii suntem abătuţi de priveliştea dezlănţuirii nedomolite a răului în lume. Milioane de vieţi, adeseori de-abia înfiripate, şi înainte încă de a dobândi conştiinţă de sine, sunt smulse cu o incredibilă cruzime.

Atunci de ce ne e dată această viaţă absurdă?

Şi iată că sufletul caută cu nesaţ să întâlnească pe Dumnezeu ca să-I zică:

„De ce mi-ai dat viaţă?… Sunt beat de suferinţe, întunericul mă înconjură; de ce Te ascunzi de mine?… Ştiu că eşti bun, dar de ce eşti de nepăsător la durerea mea? De ce eşti atât de crud şi de nemilos faţă de mine? Nu pot să Te înţeleg”.

Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: „Miluieşte-mă!” Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!”

Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă.

Copilăria şi anii tinereţii

Viaţa fericitului stareţ Siluan a trecut fără întâmplări deosebite pentru cine priveşte lucrurile din afară. Până la vârsta înrolării în armată, a fost cea a unui sărman ţăran rus; apoi, în perioada serviciului militar, a fost viaţa unui simplu soldat; în sfârşit, la mănăstire, timp de patruzeci şi şase de ani, a fost viaţa monotonă a unui simplu monah.

Din arhivele mănăstirii aflăm următoarele:

„Părintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, ţăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul Munte în 1892. Monah în 1896, schimomah în 1911. Ascultări: la moară, la Kalamareia [moşia mănăstirii în afara Athosului], la Vechiul Russikon, la economat. Decedat la 24 septembrie 1938.”

Între cuvintele „născut” şi „decedat” nimic neobişnuit, nimic de povestit. Iar a ne atinge de viaţa lăuntrică a unui om înaintea lui Dumnezeu e un lucru în acelaşi timp indiscret şi îndrăzneţ. A dezvălui în piaţa publică a acestei lumi „adâncul inimii” unui creştin e aproape un sacrilegiu. Dar, siguri de faptul că stareţul care e ieşit din această lume ca biruitor asupra lumii nu mai are de acum nimic de ce să se teamă, şi că nimic n-ar mai putea tulbura odihna sa veşnică în Dumnezeu, vom cuteza să facem aici povestirea măcar în parte a vieţii sale atât de bogate, având în vedere micul număr al celor ce sunt ei înşişi atraşi spre aceeaşi viaţă în Dumnezeu.

Pentru fiecare om arena în care se desfăşoară lupta sa duhovnicească e înainte de toate propria sa inimă. Cine a învăţat să pătrundă în inima sa va şti să aprecieze cum se cuvine cuvântul prorocului David: „Inima omului e un adânc” (Ps 63, 7). Adevărata viaţă creştină se petrece aici, în adâncul inimii, în acest abis ascuns nu numai de privirile străine, dar, în deplinătatea lui, ascuns şi omului însuşi. Cine a pătruns în aceste tainice palate a simţit fără îndoială o uimire negrăită în faţa misterului existenţei. Cel care cu o minte curăţită s-a dedicat unei intense contemplaţii a „omului său lăuntric” va înţelege că a observa în totalitate, chiar şi numai pentru scurt timp, desfăşurarea propriei sale vieţi este cu neputinţă. Va recunoaşte deopotrivă şi neputinţa de a surprinde pe viu procesele vieţii duhovniceşti ale inimii sale, care, în profunzimea ei ultimă, atinge Fiinţa cea mai presus de mişcare şi proces. Şi totuşi, în paginile ce urmează sarcina noastră va consta tocmai în descrierea procesului creşterii duhovniceşti a unui mare ascet.

Nu, nu ne vom impune o sarcină irealizabilă. Fiindcă nu vom atinge decât în parte etapele vieţii sale care ne sunt cele mai bine cunoscute. Cu atât mai mult nu vom fi înclinaţi să facem psi­hanaliză, dat fiind că acolo unde lucrează Dumnezeu ştiinţa încetează de a mai putea fi aplicată.



Din îndelungata viaţă a stareţului am păstrat mai cu seamă amintirea unor episoade semnificative în acelaşi timp atât pentru viaţa sa lăuntrică, cât şi pentru „istoria” sa. Primul în ordine cronologică a avut loc în copilărie, pe când nu avea mai mult de patru ani. Ca multor ţărani ruşi, şi tatălui său îi plăcea să dea ospitalitate pelerinilor. Odată, de ziua unui praznic, a chemat la el cu o plăcere deosebită un negustor ambulant de cărţi. Nădăjduia ca de la acest om, pe care-l socotea un „învăţat”, să afle lucruri noi şi interesante, fiindcă „neştiinţa” sa îl durea şi dorea să-şi întregească cunoştinţele şi învăţătura. Acasă i-a oferit invitatului ceai şi ceva de-ale gurii. Micul Semion îl observa pe călător cu o curiozitate de copil, ascultând cu atenţie conversaţia. Negustorul de cărţi încerca să dovedească tatălui său că Hristos nu era Dumnezeu şi că, în general, Dumnezeu nu exista. Micul Semion a fost uimit mai cu seamă de aceste cuvinte:

„Unde e acest Dumnezeu?”,

şi atunci i-a venit gândul:

„Când voi fi mare, mă voi duce să-L caut pe Dumnezeu în tot pământul!”

Când oaspetele a plecat, micul Semion i-a spus părintelui său;

“Tu mă înveţi să mă rog, dar acesta spune că Dumnezeu nu există”.

La care părintele său i-a răspuns:

„Credeam că era un om deştept, dar acum văd că e un prost. Nu băga de seamă la ce a spus”.

Dar răspunsul tatălui n-a şters îndoiala semănată în sufletul copilului. Mulţi ani s-au scurs de atunci. Semion a crescut un băiat mare şi viguros. Lucra nu departe de satul său pe moşia prinţului Trubeţkoi. Fratele său era angajat aici să lucreze la construcţii şi Semion făcea parte din echipa sa ca dulgher. Bucătăreasa echipei era o femeie simplă de la ţară. Într-o zi, ea s-a dus în pelerinaj, vizitând printre altele mormântul unui faimos ascet, zăvorâtul Ioan Sezenovski (1791-1839). La întoarcere, le-a povestit viaţa sfântă a zăvorâtului şi a istorisit minunile ce se făceau la mormântul său. Unii dintre bătrânii de faţă au întărit ceea ce spunea femeia despre minuni şi toată lumea spunea că Ioan a fost un om sfânt.

La auzul acestei conversaţii, lui Semion i-a venit gândul:

„Dacă e sfânt, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi că nu trebuie să străbat tot pământul ca să-L găsesc”, şi acest gând a înflăcărat tânăra sa inimă de dragoste pentru Dumnezeu.

Uimitor însă e că un gând ce încolţise în sufletul unui copil de patru ani, atunci când îl ascultase pe negustorul de cărţi, i-a rămas întipărit în minte până la vârsta de nouăsprezece ani. Acest gând, care fără îndoială îl tulbura, rămăsese fără răspuns undeva în adâncurile sufletului său găsindu-şi atunci dezlegarea într-un mod la prima vedere destul de naiv.

De îndată ce Semion şi-a dat seama că a găsit credinţa, mintea i s-a alipit de pomenirea lui Dumnezeu şi se ruga mult vărsând lacrimi. A simţit atunci o schimbare lăuntrica şi o atracţie pentru viaţa monahală. Aşa cum spunea stareţul însuşi, de atunci înainte privea la fiicele tinere şi frumoase ale prinţului ca la nişte surori, cu drag, dar fără dorinţe, în vreme ce înainte vederea lor îl tulbura. Tot acum i-a cerut tatălui său îngăduinţa să meargă la Lavra Peşterilor din Kiev; dar tatăl său i-a dat un răspuns categoric:

„Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci”.

Această stare excepţională a durat trei luni după care l-a părăsit. Semion a început să se întâlnească din nou cu tinerii de vârsta lui, să iasă cu fetele satului, să bea votcă, să cânte la acordeon şi, îndeobşte, să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de la ţară. Tânăr, viguros şi chipeş, Semion se bucura de viaţă. Era iubit în sat pentru firea sa blândă, paşnică şi veselă iar tinerele fete îl priveau ca pe un bărbat de invidiat. El însuşi se legase de una din ele şi, înainte chiar ca să se pună problema căsătoriei, într-o seară târziu li s-a întâmplat ceea ce se întâmplă adeseori.

Dimineaţă, pe când lucra cu tatăl său, acesta i-a spus cu blândeţe:

„Copilul meu, unde ai fost aseară? Inima m-a supărat”.

Aceste blânde cuvinte ale tatălui său au pătruns în sufletul lui Semion; mai târziu, amintindu-şi de el, stareţul spunea:

„N-am ajuns la măsura tatălui meu. Nu era deloc învăţat. Chiar şi atunci când spunea «Tatăl nostru», pe care-l învăţase pe de rost auzindu-l la biserică, rostea stâlcit anumite cuvinte. Dar era plin de blândeţe şi înţelepciune”.

Familia era numeroasă: tatăl, mama, cinci fii şi două fiice. Trăiau împreună şi se înţelegeau bine. Fiii mai mari lucrau împreună cu tatăl lor. Într-o zi, la vreme de seceriş, i-a venit rândul lui Semion să gătească prânzul pentru cei aflaţi la câmp. Uitase că era vineri, şi de aceea a gătit o oală cu carne de porc. Toţi au mâncat din ea. Şase luni după aceasta - era deja iarnă - într-o zi de praznic, tatăl său i-a spus lui Semion surâzând cu blândeţe:

„Îţi mai aduci aminte, copile, cum ne-ai dat să mâncăm carne de porc într-o zi când eram la câmp? Era o zi de vineri. Să ştii că am mâncat-o ca şi cum ar fi fost ciuperci”.

„Şi de ce nu mi-ai zis nimic atunci?”

„Nu voiam să te rănesc, copilul meu”.

Povestind şi alte întâmplări asemănătoare petrecute pe când trăia în casa tatălui său, stareţul adăuga:

„Iată un stareţ cum aş fi vrut să am. Nu se mânia niciodată, avea o fire domoală, mereu blândă. Gândiţi-vă, a aşteptat şase luni clipa potrivită ca să mă îndrepte fără să mă rănească”.

Stareţul Siluan era înzestrat cu o mare forţă fizică, cum dau mărturie, între altele, următoarele episoade din viaţa sa.

Într-o zi de Paşti, pe când era încă tânăr - înainte de serviciul militar - a luat parte în familia sa la un ospăţ bogat, cu multă carne. După care fraţii săi mai mari au plecat pe la rudenii şi cunoştinţe prin sat, iar el a rămas singur acasă cu mama sa care a vrut să-i facă o papară. El n-a spus nu. Şi atunci mama lui a gătit o papară din aproape cincizeci de ouă pe care a mâncat-o toată el singur. Pe atunci el lucra împreună cu fraţii săi pe moşia prinţului Trubeţkoi. În zilele de sărbătoare mergea adeseori la cârciumă. I se întâmpla să bea într-o seară până la trei litri de votca, fără să se îmbete totuşi.

Într-o zi, pe un ger năprasnic întâmplat după un dezgheţ, se găsea în hanul unui popas. Unul dintre călătorii ce-şi petrecuse noaptea acolo, vrând să se întoarcă acasă, a ieşit să înhame ca­lul , dar s-a întors numaidecât zicând:

„Nenorocire! Trebuie să plec, dar nu pot. Un strat gros de gheaţă acoperă copitele calului meu, dar din pricina durerii nu mă lasă să o zdrobesc”.

Semion i-a zis: „Haide, te voi ajuta”.

Ajuns în grajd, a prins calul de gât, aproape de cap, sub braţ şi a spus ţăranului:

“Sparge acum!”

Şi tot timpul cât a durat acest lucru calul a rămas nemişcat. Ţăranul a spart gheaţa din jurul copitelor, a înhămat şi a plecat.

Semion putea lua cu mâinile goale un cazan de supă fierbinte şi să o aducă de pe cuptor la masa unde mânca echipa sa. Dintr-o singură lovitură de pumn putea zdrobi o scândură destul de groasă. Putea ridica greutăţi mari. Era înzestrat cu o rezistenţă ieşită din comun, atât la frig, cât şi la căldură. Putea să mănânce mult, dar şi să lucreze mult.



Dar această forţă fizică, care mai târziu îi va îngădui să împlinească multe nevoinţe ascetice excepţionale, a fost în zilele acelea pricina păcatului său cel mai mare şi pentru care avea să se căiască mult. Într-o zi, în după-amiaza hramului bisericii parohiale din sat, când aproape toţi sătenii stăteau la taclale pe la casele lor, Semion se plimba pe uliţă împreună cu unul din tinerii de vârsta lui şi cânta la acordeon. În întâmpinarea lor veneau doi fraţi, curelarii satului. Fratele mai vârstnic, un bărbat foarte mare şi puternic, cu faimă de om certăreţ, era uşor ameţit. Ajuns lângă Semion, a încercat în glumă să-i smulgă acordeonul din mâini. Dar Semion a reuşit să-l dea tovarăşului său şi, stând în faţa curelarului, l-a rugat să-şi vadă de drum. Dar acesta, vrând fără îndoială să se arate cel mai puternic dintre tinerii din sat într-o zi în care toate fetele erau afară şi priveau râzând la întâmplare, a înaintat spre Semion. Şi iată cum povestea stareţul ceea ce s-a petrecut atunci:

„La început m-am gândit să dau înapoi; dar numaidecât am fost cuprins de ruşine la gândul că fetele vor râde de mine, şi l-am izbit cu putere în piept. Lovitura l-a aruncat departe de mine, iar el a căzut greu pe spate în mijlocul uliţei; din gură îi curgeau spume şi sânge. Toţi s-au înspăimântat, şi eu împreună cu ei. Credeam că l-am omorât, pentru că rămăsese acolo nemişcat. Fratele mai tânăr al curelarului a luat atunci de pe drum o piatră mare şi a aruncat-o înspre mine. Am avut timp să mă feresc şi piatra m-a lovit în spate. I-am zis: «Ce ai? Vrei să păţeşti şi tu la fel?» Şi m-am îndreptat spre el, dar a fugit. Multă vreme curelarul a rămas întins pe uliţă; atunci oamenii au alergat, i-au dat îngrijiri şi I-au spălat cu apă rece. A trecut însă mai bine de o jumătate de oră până ce s-a putut ridica şi a plecat cu greu spre casă. Două luni a bolit dar din fericire a rămas în viaţă. Cât despre mine, multă vreme apoi a trebuit să mă feresc de fraţii şi prietenii curelarului care, înarmaţi cu bâte şi cu cuţite, mă pândeau seara pe uliţele satului. Dar Dumnezeu m-a păzit”.

Astfel, în vâltoarea tinereţii sale, întâia chemare a lui Dumnezeu spre viaţa monahală şi ascetică începuse deja să se stingă în sufletul lui Semion. Dar Dumnezeu Care l-a ales l-a chemat din nou trimiţându-i o vedenie.



Într-o zi, după ce petrecuse o vreme în necurăţii, a aţipit şi dormind uşor a văzut în vis un şarpe strecurându-i-se în gură şi intrându-i în trup. Simţind o scârbă puternică s-a trezit, şi atunci a auzit un glas care-i spunea:

„Ai înghiţit un şarpe în vis şi te-ai scârbit. Tot aşa nici mie nu-mi place ce faci!”

Semion n-a văzut pe nimeni; n-a auzit decât glasul ce rostea aceste cuvinte. Blândeţea şi frumuseţea acestui glas erau cu totul neobişnuite. În ciuda blândeţii acestui glas, înrâurirea acestuia asupra sa a fost copleşitoare. Convingerea adâncă şi neclintită a stareţului era că glasul pe care-l auzise era cel al Sfintei Fecioare. Până la sfârşitul zilelor sale i-a mulţumit Maicii Domnului pentru că nu s-a scârbit de el, ci a binevoit să-l cerceteze şi să-l ridice din căderea sa.

„Acum, spunea el, văd cât de mare e mila Domnului şi a Maicii lui Dumnezeu faţă de oameni. Gândiţi-vă, Maica Domnului a venit din ceruri să mă povăţuiască pe mine, un tânăr cufundat în păcat”.

Faptul că nu se învrednicise să O vadă pe împărăteasa cerurilor stareţul îl atribuia necurăţiei în care se găsea în acel moment. Această a doua chemare petrecută cu puţină vreme înaintea serviciului militar a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. O primă urmare a fost o schimbare radicală a vieţii sale care o apucase pe căi rele.

Semion a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Hotărârea sa de a se face monah după serviciul militar a revenit cu putere îndoită. Un ascuţit simţ al păcatului s-a trezit în el, provocând o schimbare a atitudinii sale faţă de tot ceea ce vedea în această viaţă. Această schimbare s-a văzut nu numai în faptele sale şi în comportamentul său personal, dar şi în convorbirile extrem de interesante pe care le-a avut cu alţi oameni. Din păcate nu pot relata aici decât doar câteva care mi-au rămas întipărite în amintire.

Într-o zi de praznic, pe când sătenii jucau hora, Semion a remarcat un ţăran de vârstă mijlocie care juca şi el şi cânta la acordeon. Semion l-a luat deoparte şi i-a zis:

„Cum se face, Stepan, că poţi cânta şi juca, când ai omorât un om?”

Intr-adevăr, într-o încăierare la beţie acesta omorâse un om. El l-a tras pe Semion şi mai deoparte şi i-a zis:

„Să ştii că, pe când eram în închisoare, m-am rugat mult lui Dumnezeu să mă ierte. Şi într-o zi, patul pe care mă găseam în genunchi cu capul cufundat în pernă a început să tremure, şi am simţit o mare bucurie în inima mea. Am înţeles atunci că Dumnezeu m-a iertat. Şi acum joc, fiindcă e pace în sufletul meu”.

Semion, care cu puţin timp înainte aproape că omorâse un om, a înţeles că Dumnezeu dă aievea iertarea păcatelor celui care o cere. A înţeles şi liniştea sufletească a ucigaşului iertat. Această întâmplare arată limpede ascuţimea conştiinţei păcatului, puterea pocăinţei şi adâncul simţ religios al ţăranului rus.

Un tânăr din acelaşi sat cu Semion s-a legat de o fată din satul vecin şi a lăsat-o însărcinată. Semion, văzând că nu dădea importanţă acestui fapt, a căutat să-l convingă să se însoare cu fata, „altfel, spunea, va fi păcat”. Multă vreme tânărul n-a vrut să recunoască că era un păcat şi n-a primit să se însoare cu fata. În cele din urmă însă, Semion a reuşit să-l convingă, şi tânărul l-a ascultat.

Auzind această istorie din însăşi gura stareţului, l-am întrebat de ce atunci el însuşi nu s-a însurat cu fata pe care o cunoscuse. Stareţul a răspuns:

„Când am simţit dorinţa de a mă face monah, m-am rugat mult lui Dumnezeu să facă în aşa fel încât să-mi pot împlini în pace această dorinţă, şi Dumnezeu a rânduit toate spre mai bine. Am plecat în armată şi în acest răstimp a venit în satul nostru un negustor să cumpere grâne. La o horă, acesta şi-a oprit privirile asupra tinerei fete şi, văzând că e frumoasă, veselă şi cânta bine, s-a îndrăgostit de ea şi apoi a luat-o de nevastă. Au fost fericiţi şi au avut mulţi copii”.

Stareţul a mulţumit fierbinte lui Dumnezeu că i-a ascultat rugăciunile, dar nu şi-a uitat greşeala.


Perioada serviciului militar

Semion şi-a făcut serviciul militar la Sankt Petersburg în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Plecat în armată cu o credinţă vie şi un duh de adâncă căinţă, nu înceta să-şi aducă aminte de Dumnezeu.

Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi o purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit în armată. Camarazii săi au găsit în el un prieten credincios şi plăcut, lucru care de altminteri nu era rar în Rusia, unde soldaţii trăiau în chip foarte frăţesc.

În ajunul unui praznic, s-a dus în oraş împreună cu trei camarazi din acelaşi batalion. Au intrat într-un mare restaurant popular al capitalei, luminat strălucitor, şi în care cânta o orchestră. Au comandat de mâncat şi de băut şi discutau cu voioşie. Semion însă a rămas tăcut. Unul dintre camarazi l-a întrebat:

„Semion, eşti foarte tăcut. La ce te gândeşti?”

„Mă gândesc că în timp ce noi stăm într-un restaurant, mâncăm, bem votcă, ascultăm muzică şi ne distrăm, la Muntele Athos se săvârşeşte privegherea; iar monahii merg să se roage toată noaptea. Cine dintre noi va da un răspuns mai bun la Judecata de Apoi: ei sau noi?“

Atunci unul dintre camarazi a zis:

„Ce om Semion ăsta! Ascultăm muzică şi ne distrăm, iar el e cu mintea la Muntele Athos şi la Judecata de Apoi!”

Cuvintele soldatului: „Iar el e cu mintea la Muntele Athos şi la Judecata de Apoi” caracterizează bine starea lui Semion, nu numai în acel moment, în care se găsea în restaurant, ci şi în toată perioada serviciului său militar. Într-adevăr, se gândea mult la Muntele Athos, unde trimitea uneori chiar şi bani.

Într-o zi, ieşise din tabăra Ustiorsk, unde staţiona vara batalionul său, şi s-a dus la poşta din satul Kolpino pentru a trimite un mandat la Muntele Athos. Pe drumul de întoarcere, aflat încă aproape de Kolpino, un uriaş câine turbat s-a năpustit drept spre el. Când animalul s-a apropiat şi se pregătea să se arunce asupra lui, cuprins de frică, Semion a strigat: „Doamne, miluieşte!” Şi de-abia a rostit această scurtă rugăciune că o putere nevăzută l-a azvârlit pe câine departe, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva. Ocolindu-l pe Semion, s-a năpustit în sat, unde a făcut mult rău la oameni şi animale.

Această întâmplare a făcut o puternică impresie asupra lui Semion. A simţit în chip viu cât de aproape de noi e Dumnezeu şi cât ne păzeşte. Şi cu îndoită înflăcărare s-a alipit de pomeni­rea lui Dumnezeu.

În timpul serviciului militar, sfaturile sale şi înrâurirea sa bună asupra celor din jur s-au arătat din nou. Într-o zi a văzut în cantonamentul companiei sale un soldat ce-şi încheia serviciul militar, aşezat pe patul de campanie, abătut, cu capul plecat. Apropiindu-se de el, Semion l-a întrebat:

„Ce ai? De ce şezi trist aici şi nu te bucuri ca şi ceilalţi că ai terminat armata şi că te întorci acum acasă”.

„Am primit o scrisoare de la familie, a răspuns soldatul, în care mi se spune că femeia mea a avut un copil în timp ce eu eram aici”.

A tăcut o clipă, clătinându-şi capul, apoi a adăugat cu voce scăzută, în care se putea simţi durerea şi ranchiuna:

„Nu ştiu ce-i voi face… Mi-e frică… Nu-mi vine să mă întorc acasă”.

Semion l-a întrebat liniştit:

„Dar tu, în acest timp, de câte ori te-ai dus la bordel?”

„Acest lucru s-a întâmplat, da”, a răspuns soldatul ca şi cum îşi amintea de ceva.

„Ei bine! Dacă tu nu te-ai putut înfrâna, a continuat Semion, crezi că pentru ea a fost mai uşor?… Ai noroc că eşti bărbat, pe când ea e de-ajuns să greşească o singură dată pentru a rămâne însărcinată. Gândeşte-te puţin unde te-ai dus! Eşti mai vinovat înaintea ei decât este ea înaintea ta. Iart-o… Când ajungi acasă, ia pruncul în braţe, ca şi când ar fi al tău, şi vei vedea că totul va fi bine“.

Câteva luni s-au scurs de la această discuţie când Semion a primit de la acest soldat o scrisoare plină de recunoştinţă. Îi scria că la întoarcerea sa, tatăl şi mama sa veniseră mâhniţi în întâmpinarea lui, iar că femeia, plină de ruşine, stătea lângă casă cu pruncul în braţe. El însă, de la discuţia avută cu Semion în cazarmă, îşi simţea sufletul uşor. Cu voioşie şi-a salutat părinţii şi, apropiindu-se de femeia sa, a sărutat-o, apoi a luat în braţe pruncul şi l-a sărutat. Toată lumea s-a bucurat şi a intrat în casă. După care s-au dus în sat să viziteze rude şi prieteni. Peste tot el a ţinut copilul în braţe, spre bucuria tuturor. După care au trăit în pace.

În scrisoare soldatul îi mulţumea mult prietenului său Semion pentru sfatul cel bun. Şi trebuie să recunoaştem că sfatul nu era numai bun, ci şi plin de înţelepciune. Astfel, încă din tinereţe, stareţul Siluan a înţeles că pentru pacea între oameni recunoaşterea de către fiecare a greşelilor proprii este neapărat necesară.



Când şi-a terminat serviciul militar în gardă, puţin înainte de eliberarea soldaţilor de vârsta sa, Semion s-a dus împreună cu secretarul companiei la părintele Ioan din Kronştadt (1829-1908) să-i ceară rugăciunile şi binecuvântarea. Negăsindu-l pe părintele Ioan în Kronştadt, s-au hotărât să-i lase scrisori. Cu condeiul său bun, secretarul a început să scrie o scrisoare într-un stil căutat. Semion n-a scris însă decât câteva cuvinte:

„Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă ţină”.

S-au întors la cazarma din Sankt Petersburg şi, potrivit cuvintelor stareţului, la câteva zile a simţit în jurul lui „vuind flăcările iadului”.

După ce a părăsit Sankt Petersburgul, Semion s-a întors la familia sa, dar n-a rămas aici decât o săptămână. S-a grăbit să strângă câteva bucăţi de pânză şi alte cadouri pentru mănăstire. Şi-a luat rămas-bun de la toată lumea şi a plecat spre Sfântul Munte. Din ziua însă în care părintele Ioan din Kronştadt se rugase pentru el, „flăcările iadului n-au încetat să vuiască” în jurul lui, oriunde s-a găsit: în tren, la Odessa, pe vapor, şi chiar la Muntele Athos, în mănăstire, la biserică, pretutindeni.

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro




 
loc. Sireţi, r. Străşeni
tel. 0-237-71705